Vizită

Astăzi mi-am vizitat bunica, după 12 ani de când (credeam eu atunci) că mi-am luat rămas bun de la ea pentru totdeauna. În ultimii ani, mă vizita ea, adesea, în vis, dar nu zăbovea niciodată. Credeam că merg la mine acasă şi că nimeni nu mai locuieşte acolo, în acea stea luminoasă. Dar, la o privire mai atentă în jur, am observat că pe scaunul din stânga uşii (cel din dreapta era rezervat pentru oaspeți) era bunica, mult mai strălucitoare decât mi-o aminteam. I-am zărit, pentru un moment, ochii blânzi şi sprânenele stufoase. Înconjurată de acea lumină aproape portocalie mi-a zâmbit cu modestie. Nu a rostit nici un cuvânt, nici eu nu am întrebat-o nimic, deşi câte întrebări nu aveam să-i adresez! Ne înţelegeam, oarecum, fără vorbe. Ştiam că nu pot rămâne pentru mult timp, aşa că mi-am trecut mâna printr-a ei, cum făcusem şi ultima dată, când era atât de frumos îmbrăcată, cum numai într-o fotografie veche de vreun secol o mai văzusem. Atunci, mâna mea a atins o mână înghețată, astăzi, mâinile noastre erau luminoase şi calde ca razele soarelui. Niciodată nu am mai spus la revedere cu atâta bucurie. Am plecat, lăsând-o pe bunica la ea acasă, sau la mine... acasă, poate, la noi toţi.

Gânduri nebune

De ce mi-ai dat vederea
dacă vrei să-mi iei lumina?
Mi-ai ucis străbunii în războaie
chiar de mi-ai predicat dreptatea!
Pe-aceasta nu mi-o poți lua,
căci se reflectă în fiecare...
cuvânt
rostit și scris cu patimă
de sângele strămoșilor uciși
în războaiele tale!
Lumina din mine nu o poți lua
așa cum ai despărțit pământul de cer
și pe demoni de îngeri!
Lumina mea ești tu,
cu toți Luciferii tăi
și cu toți străbunii mei arhangheli
... pe tine însuți nu mi te poți lua.

Ciclicitate universală pe Pământ

infime picături de lumină
din cel mai nemărginit colț de infinit
am trecut
și petrecut
ca spicele de grâu
(vara)
prin întunericul de zi cu zi
pentru a ne-ntoarce
- maiestoase picături -
înapoi la lumină

Optimism

Din noapte apărută

– lumina –

cu brațe reci de înger

mă strânge la pieptu-i.

Praf de stele

și pulbere de visuri

din neguri armonioase

cu-al lor întuneric luminează

în sunet aspru de viori

când mi se cern în gânduri.

Scriu

ieri am fost pulbere de stele
din cel mai adânc întuneric.
am hotărât să vin pe pământ
și să iau formă de om…
mâine nu știu unde voi fi,
nici ce voi deveni…
dar astăzi sunt fericită,
că scriu poezii.