Vizită

Astăzi mi-am vizitat bunica, după 12 ani de când (credeam eu atunci) că mi-am luat rămas bun de la ea pentru totdeauna. În ultimii ani, mă vizita ea, adesea, în vis, dar nu zăbovea niciodată. Credeam că merg la mine acasă şi că nimeni nu mai locuieşte acolo, în acea stea luminoasă. Dar, la o privire mai atentă în jur, am observat că pe scaunul din stânga uşii (cel din dreapta era rezervat pentru oaspeți) era bunica, mult mai strălucitoare decât mi-o aminteam. I-am zărit, pentru un moment, ochii blânzi şi sprânenele stufoase. Înconjurată de acea lumină aproape portocalie mi-a zâmbit cu modestie. Nu a rostit nici un cuvânt, nici eu nu am întrebat-o nimic, deşi câte întrebări nu aveam să-i adresez! Ne înţelegeam, oarecum, fără vorbe. Ştiam că nu pot rămâne pentru mult timp, aşa că mi-am trecut mâna printr-a ei, cum făcusem şi ultima dată, când era atât de frumos îmbrăcată, cum numai într-o fotografie veche de vreun secol o mai văzusem. Atunci, mâna mea a atins o mână înghețată, astăzi, mâinile noastre erau luminoase şi calde ca razele soarelui. Niciodată nu am mai spus la revedere cu atâta bucurie. Am plecat, lăsând-o pe bunica la ea acasă, sau la mine... acasă, poate, la noi toţi.